Istoria literaturii romane
Istoria literaturii romane
Introducere
Introducere
Cea dintâi întrebare, cu care trebuie să se ocupe o expunere a istoriei literaturii române, este: când începe această literatură? Dacă vorbim de literatura poporană, atunci trebuie să începem o dată cu poporul român; dacă vorbim de literatura cultă, trebuie să spunem că începe mult mai târziu.
Literatura poporană formează deci prima diviziune cu care are să se ocupe istoria literaturii româneşti. Ea este, în mare parte, anterioară producţiilor cărturăreşti; dar cu greu se poate stabili locul pe care îl ocupă cronologiceşte dezvoltarea fiecărui gen din această literatură.
În ce priveşte a doua diviziune, literatura cultă, e nevoie a reaminti oarecare fapte din istoria poporului român.
Născut din coloniştii aduşi de Traian în Dacia şi din dacii ce vor mai fi rămas în provincie, poporul român nu-şi face alcătuiri politice şi bisericeşti decât după o lungă împreună-vieţuire a lui cu slavii. Din această pricină, limba statului şi a bisericii a fost limba slavonă, iar limba română se întrebuinţa numai în legăturile dintre particulari. Această împrejurare nu trebuie să ne mire, nici să o socotim ca o atingere a mândriei noastre naţionale, căci aşa s-a întâmplat şi cu popoarele cele mai însemnate din apusul Europei, cu singura deosebire că acolo se întrebuinţa limba latină, pe când la noi cea slavonă. Deci limba proprie a francezilor, a germanilor, a italienilor se întrebuinţa şi ea numai în legăturile dintre particulari.
Din această pricină şi învăţătura, câtă se da, se da în limba slavonă, precum în apus se da în limba latină. Din această pricină, când învăţaţii noştri au voit să studieze trecutul poporului român au dat peste acte şi cărţi scrise în limba slavonă.
Când încep românii să întrebuinţeze limba lor în afacerile statului, în biserică, în cărţi?
Pentru aceasta nu se poate fixa data nici măcar cu aproximaţie. Părăsirea limbii slavoneşti s-a făcut încet, încet.
Prin secolul al XVI-lea stăpânirea limbii slavone începe să slăbească mai ales din două pricini:
a) Slavonismul fiind o formă străină de închinare trebuia susţinut şi alimentat. Susţinerea se făcea de către călugării bulgari care imigrau în principate. Împuţinându-se mănăstirile slavoneşti de peste Dunăre, se împuţinează şi numărul celor ce aduceau la noi învăţătura slavonă. Ca şi un râu de munte, care îşi scade apele când pâraiele care se varsă într-însul seacă şi nu mai aduc puhoaie din munţi, tot asemenea această înrâurire slavonă şi-a scăzut, cu vremea, puterea, fiindcă nu se mai revărsau puhoaiele străinilor de peste Dunăre.
b) Pe măsură ce se împuţinează slavonii, care veneau la noi, încep să vie alţi străini, grecii. Relaţiile culturale cu grecii încep cu mult înainte de domnia lor politică şi ele dau prilej grecilor să lupte pentru dărâmarea influenţei slavone, iar în această luptă se vedeau silite a se mărgini la ajutorul dat limbii române, aşteptând ca, după înfrângerea slavonismului, să impună influenţa lor.
După căderea Constantinopolului, se întâmplă şi în Ţările Române imigraţiune de greci, ca şi în Occident. Influenţa lor se exercită în primul rând în politică, înconjurând pe domni; apoi în biserică. Aici însă avură să lupte cu puternicul curent slavon şi, ca să-l dărâme, deteră ajutor limbii române.
Această slăbire a curentului slavon făcea, negreşit, din ce în ce mai grea întrebuinţarea limbii slavone între români, iar numărul românilor ştiutori de slavoneşte se împuţina din ce în ce. A trebuit deci să se nască în lumea preoţească în care era pe atunci închisă toată învăţătura vremii, ideea unor traduceri româneşti ale cărţilor religioase.
Realizarea acestei idei o vedem în cele mai vechi manuscrise româneşti, care s-au scris pe la finele secolului al XV-lea şi au ajuns la noi în copii ceva mai târzii. D. Iorga, în studiul său asupra literaturii religioase, socoteşte că vechile manuscrise cunoscute sub numele de Codicele Voroneţean: http://books.google.ca/books?id=B3EYAAAAYAAJ&printsec=frontcover&dq=Codicele+Vorone%C5%A3ean&source=bl&ots=p_fnZKc066&sig=DZfpozgqGfCS997y862mBsvdZNg&hl=fr&ei=MMuOS9XaGMqttgfsi7S7Cw&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&ved=0CBEQ6AEwAg#v=onepage&q=&f=false
şi Psaltirea Scheiană :http://books.google.ca/books?id=mFMpAAAAYAAJ&printsec=frontcover&hl=fr&source=gbs_v2_summary_r&cad=0#v=onepage&q=&f=false
se datoresc influenţei husiţilor. Din nenorocire, mişcarea aceasta n-a avut nici o urmare şi rămâne numai ca prima licărire a dezvoltării limbii româneşti ca limbă scrisă.
Al doilea moment este pe la mijlocul secolului al XVI-lea, când apar şi primele tipărituri româneşti. În această vreme (între anii 1508-1588) se vede că s-au produs stăruinţe mari din partea slavonilor pentru a-şi mai întări influenţa lor în Ţările Române şi de aceea vedem că se tipăresc numai cărţi slavoneşti în prima jumătate a secolului XVI. Dar în această vreme reforma religioasă pătrunde în Ardeal, pe de o parte prin saşii luterani, pe de alta prin ungurii calvini. Şi unii şi alţii se silesc să facă prozeliţi printre români. În scopul acesta se tipăreşte la Sibiu în anul 1544 un Catechism, cunoscut sub numele de Catechismul românesc.
Încercarea se vede că nu face să se prevadă nici o izbândă, căci altă carte nu se mai tipăreşte la Sibiu. Tocmai peste 20 de ani o nouă ieşire în luptă se produce la Braşov, aci însă cu o mare forţă şi stăruinţă.
Judele săsesc din Braşov, Ion Benker, stabileşte o tipografie, aduce aci pe tipograful Diaconul Coresi de la Târgovişte şi tipăreşte cărţi. Prin stăruinţele lui apare la Braşov cea mai veche carte tipărită româneşte, pe care o cunoaştem până acum: este Evanghelia de la 1560-61. La 1563 se tipăreşte Apostolul; la 1568 se tipăreşte Psaltirea; la 1570 a doua Psaltire.
În acest timp calvinii încearcă să revină la atac şi tot prin Coresi, Forro Micloş tipăreşte un Tâlc al Evangheliilor la 1564.
Aceste lovituri date limbii slavone nu produseră însă un efect prea mare; suntem departe încă de introducerea limbii române în biserică, pentru că chiar aceia care o loveau nu îndrăzneau să fie prea radicali şi tot ei tipăriră în aceaşi vreme şi cărţi slavone.
...............................................................................................................................
